„Ion” de Liviu Rebreanu | Recenzie

Motivul principal pentru care am început să citesc acest roman este faptul ca este esenţial, atât pentru materia de lb. română, cât şi pentru că face parte din cărţile care trebuie citite măcar o dată în viaţă, însă motivul pentru care am continuat să citesc a fost faptul că m-a fermecat într-un mod cu totul aparte şi care m-a făcut să vreau să citesc cât mai mult.

Încă nefiind clasa a XII-a aş fi putut închide cartea oricând, să citesc o recenzie sau un rezumat şi să fi scăpat uşor anul acesta de „Ion”, nu are, tocmai, puţine pagini. Dar m-am lăsat cuprinsă de plăcerea lecturii şi l-am terminat într-un timp relativ scurt.

Incipitul şi finalul operei se află în relaţie de simetrie, în incipit este descris drumul ce duce spre Pripas, satul în care se desfăşoară acţiunea principală, iar în final este descris drumul spre ieşirea din sat. E ca şi cum autorul ne-a adus până în acel sat, pentru a-şi spune povestea, iar după ce a terminat ne ghidează înapoi în lumea noastră.

Aşa de frumos scrie.

Despre autor:

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, județul Argeș) a fost un prozator și dramaturg român, membru al Academiei Române.

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura română, Ion și primul roman de analiză psihologică din proza românească, Pădurea Spânzuraților.

Povestea mai pe scurt:

Ion este feciorul Glanetaşului şi al Zenobiei. Familia este una destul de săracă, deşi, când Zenobia s-a măritat cu Glanetaşul, a primit o zestre destul de generoasă, păcat că n-a fost om care să se ţină de muncă pentru cât a primit, curpinşi de datorii, au fost nevoiţi să vândă din pământuri, până când s-a făcut Ion băiat mare să le poată munci.

Acest Ion, deşi o iubea pe Florica a văduvei lui Maxim Oprea, vrea s-o ia pe Ana de nevastă care, deşi era urâţică, avea zestre mare şi, în ea, vedea portiţa spre îmbogăţirea la care râvnea cu atâta fală.

Tatăl Anei, Vasile Baciu, nu a fost de acord cu acesta, ştiind foarte bine ce urmăreşte, şi îşi promitea fiica lui George, un fecior dintr-o familie cu stare caruia chiar îi plăcuse Ana. Ana fiind îndrăgostită de Ion, nu era deloc de acord cu gândurile şi planurile tatălui său şi continua să se vadă pe ascuns cu Ion.

Pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, Ion caută să-l silească să-i dea fata, aşa că, într-o seară, profită de neatenţia tatălui său şi o lasă însărcinată, după care, n-o mai caută deloc, nemaipăsându-i de soarta ei.

După ce Ana este bătută măr de tatăl său pentru că nu şi-a păstrat cinstea, Ion nici măcar nu mai este interesat s-o vadă, darămite să-i aline durerea, în timp ce ea se mângâia cu gandul că suferă pentru Ion.

Tatăl Anei se lasă într-un final păgubaş şi vrea să-i dea feciorului pe Ana şi o zestre frumuşică, însă Ion zice că nu voieşte s-o ia, decât dacă îi dă toate pământurile sale, iar, după alte multe bătăi aplicate Anei pentru ruşinea care i-a adus-o, Vasile Baciu cade la învoială cu Ion şi-i promite tot ce a agonisit vreodată.

După această tocmeală, Ion, în culmea fericirii, nu s-a mai gândit deloc că, după nuntă, va trebui s-o ia şi pe Ana să-i poarte de grijă, ceea ce i-a picat atât de rău la nuntă, încât nu s-a putut abţine să nu danseze toată seara cu Florica, careia nu-i mai dădea drumul de lângă el.

Când să meargă cu Vasile Baciu să semneze actele pentru împroprietărie, află că socrul său l-a tras în ţeapă şi că-i va da toate pământurile doar după moartea sa. Acest lucru l-a mâniat atât de tare încât a început să se răzbune pe Ana bătând-o şi alungând-o de acasă, iar Vasile Baciu, tot la fel de mânios, ameninţa că îi rupe gâtul dacă se întoarce la el.

După multe bătăi, Ana, îşi dă seama că ea nu are nici-o menire în lume şi că Ion n-o iubeşte pe ea, ci pământurile, acest lucru conştientinzându-l cu adevărat abia după ce a născut pe băiatul lor, pe Petrică.

Ion îşi primeşte până la urmă pămâturile promise, necăjindu-şi amar socrul. Ana se hotărăşte să se spânzure, convinsă că nu mai are pentru ce trăi, după care, la scurt timp, moare şi copilul.

Ion începe să-i dea tărcoale Floricăi care se măritase cu George. George află care erau interesele lui şi-l surprinde într-o seară când venise pentru Florica, crezând că George va fi plecat. Îl loveşte cu sapa în umăr şi în cap şi moare.

Acesta este sfărşitul tragic al unui om care şi-a pus mai presus de toate interesele şi abia apoi s-a gândit să mai şi iubească.

Titlul are şi o valoare simbolică, astfel că, dacă citim ION de la coadă la cap, iese NOI, pentru că în fiecare din NOI există un ION. Depinde cât de bine îl ţinem în frâu.

Ce vă recomand:

Nu este nevoie să recomand acest roman nimănui. Sper că-l veţi citi şi voi în liceu, iar, dacă aţi trecut de liceu şi încă nu l-aţi citit, sper c-o veţi face. Citiţi-o, nu ca pe o obligaţie pentru şcoală, ci ca pe o poveste care te relaxează în timpul liber.

J.

2013… poate o schimbare

„De ce ai nevoie de calculator? Ca să aflu informaţiile de actualitate. Bine, dar pe astea le afli în cel mult două ore, în orice moment din zi şi din nopate, tu pentru ce stai 10 ore? Simt nevoia să fiu conectată în permanenţă la orice s-ar putea întâmpla şi n-aş vrea să pierd contactul cu lumea… L-ai pierdut din moment ce ai incheiat contactul vizual sau auditiv, tu nu faci decât să te învârţi toată ziua pe aceleaşi pagini până te curpinde oboseala şi te duci să dormi, şi-aşa nu bagi pe nimeni în seamă, pentru că, în ciuda orelor irosite, nu ai ce noutăţi împărtăşi…”

Cam aşa mi-a răsunat în cap propria voce câteva zile după ce am intrat în anul nou.

La un momentdat m-am plictisit şi eu să mă ascult şi, pentru că până şi oglinda începuse să mă muştruluiască cu „Eşti tu în vacaţă, dar ai cearcăne mai mari decât în perioadele cele mai grele din timpul şcolii…”, m-am hotărât să fac pace cu propria-mi voce interioară.

Un experiment: timp de o săptămână nu mai deschid laptopul până la lăsarea serii.

„Bun”, zise vocea, dar, dimineaţa următoare, o voce mai parşivă începe „Ai să păleşti de plictiseala. Ce-ai să faci până se aşterne noaptea?”.

Având o fire mai încăpăţânată, am zis „Ei, lasă c-am să găsesc eu ceva de făcut prin casă. La laptop nu mă întorc!”.

M-am uitat prin casă şi am zărit numaidecât biblioteca cu cele 200 de cărţi cumpărate de mama de la Biblioteca Adevărul, în speranţa că într-o bună zi îmi vor fi de folos (nu mi-a spus niciodată „Hai! Pune şi tu mâna şi citeşte ceva, că doar pentru voi am luat atâtea cărţi!”). Chiar am început să citesc şi nu m-am oprit până când nu mi-am dat seama că s-a făcut noapte de-a binelea. Devenisem lacomă până şi cu ultima speranţă de rază de lumină, numai să mai pot citi puţin.

Am închis cartea şi am început să analizez. Am citit, nu m-am plictisit o secundă, mă simt plină de energie, cearcănele îmi amenintă mai puţin chipul şi… şi… şi chiar MI-A PLĂCUT!

Acum, a trecut o săptămână, obiceiul de a deschide a-tot-ispititorul laptop înainte de orice alt obicei specific dimineţii unui om cu capul pe umeri a dispărut, citesc măcar cinci ore pe zi(foarte important, de plăcere) şi, nu în ultimul rând, am mult mai mult timp liber.

Cine-ar fi crezut…

Pe cât de folositor se crede a fi calculatorul, pe atât de afurisit mi se arată acum când privesc spre el cum stă părăsit în colţul camerei aşteptând, parcă, o mângăiere.

 

Dacă vrei să faci un pas înainte în ceva, nu contează ce, orice, închide calculatorul şi deschide-te în faţa unei cărţi, te aşteaptă de mult timp şi are mai multe informaţii preţioase de dat, decât ce îţi oferă mass-media în ziua de azi.

 

J.

Intro

Salutare!

Sunt J, poate vom impărtăşi mai multe informaţii concrete despre mine pe parcurs, acum nu are nici-o importanţă.

De mult timp îmi doream să am propriul meu blog, în care să scriu doar ce-mi place mie, foi din jurnal pe care să le fac publice, însă niciodată nu ştiam ce aş putea scrie înafara de cateva aiureli care-mi vin pe moment şi pe care nici măcar eu nu le-aş citi decât din bunul simţ de a-mi fi cea mai bună prietenă.

Am renunţat la ideea de blog zicandu-mi: „Nu am eu darul de a scrie astfel încât să intereseze pe cineva, oricine, aşa că mai bine-mi caut altceva de făcut.”

Asta am şi făcut.

Am început să citesc, să ma uit la filme, seriale, să desenez (mă mir că degetele mele încă nu şi-au pierdut măiestria de altădată, pentru că renunţasem la desenat cu mult timp în urma – e greu de crezut că nici măcar banalele desene de la sfârşitul caietului oricărui elev nu mai apăreau), să fac orice mi-am dat seama că-mi place să fac.

Partea preferată după ce vedeam un film bun, în special, era să mă duc imediat pe Facebook, să caut pagina cu acel film, să-i dau Like şi după să-l văd în lista de filme apreciate din profilul meu.

Ceva prostesc, dar care încă îl fac ca un fel de ritual.

Brusc, mi-a venit o idee. Dacă tot îmi place aşa de mult ceea ce fac în timpul meu liber, de ce să nu-mi exprim şi o părere despre asta? Da. E o idee grozavă. O modalitate prin care pot ajuta şi alţi oameni care vor să mai facă ceva cu timpul lor liber şi, pur şi simplu, caută o părere a unei alte persoane pasionate de acelaşi hobby.

Pe mine, cel puţin, mă motivează mai mult părerea celorlalţi despre o cartre, un film, un serial etc. decât dacă citesc un rezumat care, poate, nu mă atrage deloc, deşi tema este interesantă, sau un trailer la care până şi câinele meu s-ar plictisi să-l privească, dar care poate ascunde un film genial pentru gusturile mele.

Motiv pentru care, de cele mai multe ori, nici nu mă uit la trailerul unui film sau să citesc rezumatul unei cărţi. Nici rezumatul unui basm nu l-aş citi, i-ar lua tot farmecul pe care un autor s-a străduit să-l creeze.

Sper să vă fie de ajutor ceea ce voi publica de acum în colo.

Nu încerc să devin critic literar, sau de filme, sau ceva de genul, sunt doar un simplu om, cu simple pareri subiective.

 

J.