IMDbAm auzit de acest film cu mult timp în urmă când căutam câteva melodii de vals vienez, însă nu am avut ocazia să-l văd decât astă seară.
Mi-a fost destul de dificil să înţeleg umorul francezilor în cea mai mare parte a filmului, dar l-am găsit ca fiind drăguţ.
Toată atmosfera din cadrul poveştii lui Amélie este presărată cu câteva doze de incocenţă(în cea mai mare parte) şi cu o frumuseţe aparte care m-a fermecat şi care a fost singurul motiv îndeajuns de convingător cât să mă facă să urmăresc până la capăt.
Inocenţa se observă atât în jurul actriţei Audrey Tautou(Amélie), cât şi în interiorul şi exteriorul ei. Chipul, coafura, hainele, felul în care asculta tot ce se întâmpla în jurul ei, vocea, ideile nebuneşti pe care le avea atunci când voia să-i ajute pe ceilalţi şi multe chestii din acest gen fac din film o adevărată artă.
Recunosc, prima oră din film am fost destul de plictisită încercând să-mi dau seama ce mesaj vrea să transmită acest film. Mă plictiseam, deoarece nu reuşeam să înţeleg. Când nu înţelegi, te plictiseşti. Exact ca la şcoală când eşti paralel cu noile lecţii.
În cele din urmă, s-a dovedit a fi una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care am văzut-o.
Aş povesti ce se întâmplă în film, însă nu risc să-i stric farmecul.
Poate m-am plictisit la început, dar, imediat după ce am terminat de admirat filmul, m-am simţit plină de energie, inspirată şi admir o nouă actriţă. Aşa ştiu sigur că mi-a plăcut.
J.
Filme, cărți și alte cele 